Anuntati un ochelarist: am ochi cu laser!

M-am operat de miopie, asa cum probabil mi-ati sesizat laudele, de la -2.5 la ambii ochi la 0 si, pentru cei care au nevoie, uite cum a fost:

Consultul.

Am trecut prin vreo 4-5 aparate de masurare a corneei, a campului vizual, etc. Mi s-au pus niste picaturi care m-au piscat un pic, dar nu ceva ingrijorator. Ochelaristii stiu cum e cu atropina. A durat cam o ora si un pic. M-am calificat pentru LASEK, cea pe care o doream. La operatiile LASEK, mult mai moderne si mai folosite in occident, nu iti taie suprafata corneei, ca la LASIK, adica nu iti face niciun capacel care apoi poate crea probleme. In schimb recuperarea la LASEK dureaza 4-5 zile.

Operatia.

Am intrat penultimul din sase pacienti, asa ca am avut timp sa adun tensiune. Intru in sala. Ma asez pe pat, mi se trage laserul peste mine. Mi se pun picaturi de anestezic. Mi se fixeaza un despartitor de pleoape. Clockwork fucking Orange. Incepe indepartarea epiteliului cu bisturiul. Ciudaaaaaat. Trebuie sa privesc in sus, la lumina verde. Si vad un cutit care imi racaie ochiul. Apoi, practic cu ochiul gol, vad o lumina si nu stiu daca e cea pentru operatie sau de la vreun capat de tunel. “Bai, gata, opriti! Serios!”. Imi tin vorbele in gat si, pentru prima oara in viata, corpul ma anunta ca s-ar putea sa lesine. Imi adun vointa. Gata, nu mai am epiteliu, pelicula aia de pe pupila, e ochiul in raze de laser. Zeiss-ul bazaie cam un minut, mi se pun picaturi, lentila de contact de protectie si se trece la celalalt ochi. 12 minute cu totul.

Iesirea din operatie.

Cad, dramatic, in genunchi, cu mainile in sus, atat ca semn de multumire traditional, cat si s-o linistesc pe Delia. Cata vreme fac glume totul e ok. Surprinzator, vad binisor si nu ma doare nimic. E seara. Ajung acasa, stau cu ochelarii de soare, dar pot fuma cu ochii-nchisi. Si beau vin. Nice.

Prima noapte.

Ma trezesc cu piscaturi in ochi. Suportabile dar enervante.

Prima zi.

Anestezia a trecut de tot. Stau cu ochii-nchisi, orice sursa de lumina ma ucide chiar si prin pleoape. Adevarul e ca am si facut-o pe viteazul: mi s-a dat o seringa cu un gel care mi-ar fi alinat suferinta. Dar eu nu-mi pun chimicale in ochi. Ciudat lucru pentru un om cu ochi bionici.

A doua noapte. Oribila.

M-am trezit pe la doua, cu ace fierbinti in ochi. Senzatie groaznica de ciuda.

A doua zi.

Cea mai grea. Tot timpul cu ochii-nchisi, mai putin cand imi pun picaturile, de mii de ori pe zi. Am incercat sa ma uit la calculator dar nici gand. Noaptea a fost ok, cu un extraveral, ce-i drept.

A treia zi.

Miracol! Vad! Nu ma doare nimic! Ies pana la chiosc. Vant rece si zapada alba. A trebuit brusc sa inchid un ochi, apoi pe celalalt. Raman blocat si ma intorc acasa tinandu-ma de gard.
In a patra zi, totul a revenit la normal. Full HD, baby! Inca nu vad foarte clar, dar nu ma mai doare nimic si ma pot uita la televizor. Delia imi citeste subtitrarea la Partir. Tot filmul. Je suis rasphaceeee…

La exact o saptamana, am fost la control si la scosul lentilelor. Ma asteptam sa vad perfect dupa, dar vederea optima se atinge doar la 4-6 saptamani. Sunt momente cand trebuie sa imi mai pun picaturi dar nu ma doare absolut nimic si, cel putin pana seara, cand ochii sunt mai obositi, vad mult mai bine decat vedeam cu ochelari. Pe intuneric nici nu se compara, e ca ziua.

Concluzia e ca nu imi asum responsabilitatea pentru nimeni, dar eu unul sunt mai mult decat fericit pentru ce-am facut. Ochelarii mi se par acum un cosmar, uneori adorm la televizor si ma trezesc speriat ca o sa-i rup din nou pana dimineata. Eu m-am operat aici. Dr. Andrei Filip stie sa explice foarte bine fiecare pas al operatiei si al recuperarii. I’m watching you!