Am un singur regret – ca n-am facut-o mai devreme

Acum un an si jumatate m-am hotarat sa renunt la lentilele de contact si sa-mi reduc dioptriile. Recunosc ca mi-a trebuit ceva timp sa iau aceasta decizie, dar cred ca pentru fiecare lucru pe care-l facem in viata, vine un moment potrivit, independent de vointa noastra.

Cand spun ca mi-a luat ceva timp sa ma hotarasc, ma refer la un an de zile de cercetari si documentare. Am luat la rand toate forumurile din State, unde operatia cu laser se facea de pe vremea cand la noi pupilele se dilatau intr-o camera obscura (pentru cititorii neavizati, in epoca moderna se folosesc picaturi pentru dilatarea pupilei).

In fine, zi de zi, timp de un an, luam o alta hotarare cu privire la soarta ochilor mei. Ma operez, nu ma operez, in tara sau in strainatate, acum sau mai tarziu. Pe doctorul Andrei Filip il stiam de mai multi ani si, desi mi-a sugerat de cateva ori sa fac operatia, nu a incercat niciodata sa ma convinga. „Cand esti pregatita, te astept.”

Intr-o zi de ianuarie, am ajuns la concluzia ca nu mai avea rost sa astept. L-am sunat pe doctor si i-am spus: “Saptamana viitoare vreau sa ma operez.”. Au urmat cateva zile de analize, pregatiri si discutii. Cu doua zile inainte de operatie, intr-un moment de maxima neinspiratie, mi-am vopsit parul blond. Nu stiu de ce, dar culoarea a iesit oribil.

La ultimul control, doctorul Filip, desi vadit socat de infatisarea mea, mi-a spus doar atat : “Daca vrei sa-ti vopsesti parul, ar fi bine sa o faci acum pentru ca o luna de zile nu ai voie.”. Am inteles mesajul si in noaptea dinaintea operatiei, am revenit la culoarea normala si agreata de toata lumea.

Iata si ziua mult asteptata. Fara parfumuri, creme si alte miresme care se tin dupa mine zi de zi (pentru ca laserul e foarte sensibil la asemenea stimuli), cu mainile in buzunare si zambetul pe fata, am intrat in sala de operatii. Dupa 10 minute in care am facut glume cu doctorul si am privit intens si fix in lumina aparatului, mi s-a spus sa ma dau jos de pe masa.

Adica sa plec dintr-o sala de operatie pe picioarele mele??? Fara targa sau macar un scaun cu rotile? Un plasture,ceva…Nimic ?

Si am plecat, asa cum venisem – cu mainile in buzunare, 3 sticlute cu picaturi si o reteta. Apoi, a urmat partea cea mai grea in care trebuia sa dovedesc ca sunt puternica. N-am prea dovedit lucrul asta, am bombanit non-stop timp de o saptamana cat am stat in casa. Pe intuneric, cu draperiile trase, cu ochelarii de soare si sapca pe cap, am indurat eroic si am asteptat minunea…

Printre usturimi, arsuri, bezna si umbre, imi spuneam ca am luat cea mai buna decizie. In cea de-a treia zi, daca l-as fi vazut pe doctor nu garantam pentru integritatea lui, dar citisem despre asta si incercam sa ma stapanesc.

A 10-a zi de la operatie n-am s-o pot uita vreodata! Dimineata in care am deschis ochii si am vazut obiectele din jurul meu a fost printre cele mai fericite momente din viata mea. In clipa aia am realizat ca as face operatia de un million de ori fara sa-mi pese de durere. Pentru aceia dintre voi care nu stiti ce inseamna sa distingi obiectele inconjuratoare atunci cand ai miopie sau astigmatism, probabil ca vorbele mele nu par prea interesante.

In fine, la 3 saptamani de la operatie conduceam noaptea – Bucuresti-Sinaia, cu inima stransa, am vrut sa vad daca pot. Si am putut!!! Inexplicabil, simteam ca vad mai bine decat inainte. Explicabil, doctorul mi-a spus ca de cele mai multe ori, se intampla sa vezi mult mai bine decat o faceai cand purtai ochelari…

In loc de final, va spun ca am un singur regret – ca n-am facut-o mai devreme.

In rest, ma bucur ca un copil de tot ce e in jurul meu si ii multumesc celui care a facut posibil acest lucru.