Parerile pacientilor nostri

Mâinile care vindecă

Distribuie prietenilor tai!
  •  
  •  
  •  
  •  
În urmă cu un an simțeam cum vederea mi se încețoșează treptat. Poate și înainte erau semne. Mi se părea firesc, normal… Credeam că așa vede toată lumea.
Mi-am schimbat ochelarii. Crescuseră dioptriile. Un număr. Nu durează mult să constat că de fapt normalul meu era anormal. Nu vedeam la TV ceea ce alții vedeau foarte bine. M-am gândit… Mi-au greșit dioptriile… Am mers la alt medic. Crescuseră de-acum încă două numere. Cataracta încă nu se vedea. Dar toate trimiterile erau către ea. Mi-am zis… Nu fac operație dacă diagnosticul nu este clar. A trecut mai bine de-o jumătate de an. A venit pandemia. Vederea era și mai rea. În spațiul meu de la bloc mă descurcam. La laptop vedeam. Și scriam. Pe stradă îmi era greu. Nu cunoșteam pe cei care treceau. Și mă salutau. Așteptam nebunia să treacă Aveam deja programare. La un medic tânăr din orașul meu. În final m-a chemat. Cu răbdare m-a pus la toate aparatele. Atunci prima oară mi s-a pus diagnostic. Cataractă la ambii ochi. În aceeași măsură. Altă soluție nu era. Operație. Însă dezamăgirea era că nu aveau voie. Nu era socotită urgență. În spital nu se lucra decât pentru urgențe. Aveam încredere în echipa de medici. Acolo se operase și mama, și fratele. Costul în sine era acceptabil. Mai mic. Trebuia să aștept până când considerau guvernanții. Ei dădeau legi. Covidul era la putere. Nimeni nu mai avea loc în spitale. Treptat mi-a intrat și-o teamă în suflet. Dacă mă pun să fac testul pentru covid? Dacă mă țin închisă fără să am vreo problemă? Încredere în testele lor eu nu am. Nu spun că nu există acest virus. Nu spun că îl neg. Dar testele lasă de dorit. Și bagă nesiguranță în oameni.
Așteptam să-mi dea medicul ok-ul. Neliniștea însă eu o simțeam. Așa că am pus fata să întrebe un preot cu har. Am vrut să-mi dea binecuvântare. „ Nu. În niciun caz la Buzău”, i-a zis fetei. Soluția, București. „Vedem noi unde,”i-a zis. Dar bine, Bucureștiul e mare. Sunt tot felul de clinici. Atunci dintr-odată mi-am amintit de-un prieten poet. Făcuse și el operație. Mi-a spus numele clinicii. Și am căutat pe google. AMA OPTIMEX. Înființată în 1991. Deci experiență avea de ani buni.
Am sunat. M-am programat pentru consultație și investigațiile de rigoare. Aveau testele lor. Laboratoarele lor. Mi-au făcut toate testele. Peste două săptămâni urma să fiu operată la un ochi. Mirarea mi-a fost mare, Albăstrica îmi prezisese data exactă a operației. Șaisprezece iunie, maie. Am acceptat-o fără ezitare. I-am destăinuit doctoriței secretul. Mi-a dat un set de analize, pe care trebuia să le fac până la data aceea. În funcție de rezultat, urma operația.
M-am descurcat foarte rapid. Unele le-am plătit. Altele le-am făcut compensat. Am avut noroc cu un medic tot tânăr. Cardiolog. Și se numește Matei. Nu m-au costat niciun ban.
A venit și ziua cea mare. Analizele erau chiar ok. Hepatita găsită cândva de un medic dispăruse. Nici urmă de ea. Mă gândesc că nici nu a fost, dacă mă iau după spusele preotului. Același preot care m-a sfătuit și cu operația. Este vorba de părintele Ciprian.
Așa că, înainte cu o zi, am trecut pe la preot. Venisem în București, dar el nu știa unde urmează să fac. Aveam mari emoții. Inima mea avea trepidații. Cel mai mult mă speria anestezia.
A durat mult până la întâlnirea cu părintele. M-am apropiat cu sfială. Primul lucru pe care m-a întrebat, fără să-i spun eu ceva, a fost:
 Ce ziceți că faceți… în afară de operație…
Am rămas uimită. Simțea el, părintele, pe undeva aveam o neîncredere… Simțea că uneori aveam dubii… A vrut doar să-mi spună… Să-mi arate că știe.
 Va fi bine. Stați liniștită.
Și am plecat împleticindu-mă, cu emoții. Din scaunul acela Dumnezeu îmi vorbise. Sunt miracole pe care noi le percep și le înțelegem târziu. Ca un fel de Toma Necredinciosul.
A doua zi am intrat în clinică. În alt corp de clădire. Aici se făceau doar operații. Am uitat să specific. Clinica este patronată de doi medici. De tată și fiu. L-am preferat pe fiu. Pe medicul Andrei Filip. Am eu un filing. Am o înclinație către tineri. Îmi inspiră mai multă încredere.
Nu spun despre reguli. Toate regulile de igienă perfecte. Nu am pătruns cu teamă deloc că mă voi îmbolnăvi de covid. Acum sincer vă spun, nici nu cred prea mult în posibilitatea de răspândire așa de rapidă cum vorbesc unii. Dacă ne dezinfectăm, luăm toate măsurile… Trebuie să fim liniștiți.
Cum am intrat în blocul operator, m-au dezinfectat din nou la ușă. M-au echipat corespunzător. Și-am mers spre locul unde trebuia să fiu anesteziată. O doctoriță foarte drăguță. Antonescu Cristina. Am vorbit despre alergii, despre boli, despre medicamentele pe care le iau. Apoi gata. Ochiul meu s-a blocat. Eram pregătită să intru în sala de operații. Am observat ca prin ceață cum medicul îmi zâmbește. Mă salută. Răspund și eu la salut. Eu zic rugăciune tot timpul. Îmi pun și-o branulă. Să nu aibă surprize cu mine. Mă încearcă la ochi medicul. Parcă aș simți ceva. Și-i spun. Îmi mai toarnă anestezie. Și începe să mă pregătească. Sterilizare și altele. Eu tac. Sunt cu rugăciunea în gând. La un moment dat mă întreabă și medicul, și asistenta… Sunt bine? Da, le răspund. Urmăresc ritualul. De fapt m-au acoperit. Nu văd chiar deloc. Dar muzica merge. Se-aud vocile lor. Îmi place melodia. Cred că ea are un efect. M-ajută pe mine. L-ajută pe medic. Aud cum medicul cere „cristalin”. Se-aude un foșnet. Sunt două asistente și un alt medic care-l ajută… Mă gândesc… Dacă greșește vreunul? Dacă medicul nu-l așază perfect? Nu. Ei știu ce au de făcut. Și muzica merge. Ce-a fost greu a trecut. Mi-a scos cristalinul defect, mi-au pus altul. Urmează apoi o injecție. Pe care o simt cum mă zgândără. Acum să vedem mâine… Mâine va fi ziua cea mare.
A doua zi m-am dus la control. În celălalt sediu. Mi-au dat pansamentul. Da, se vede lumină. Înseamnă că văd. Și mă bucur. Mă bucur ca un copil. M-am născut iar. Dioptria la ochiul acesta a scăzut. Deocamdată nu voi purta ochelari decât de protecție. După șase săptămâni mi se vor fixa dioptriile. Odată cu terminarea tratamentului.
Ciudat, totuși. O dioptrie zero, alta cu minus opt. Nu-mi pot corela privirea. E ca un ochi care-l trage într-o parte pe altul. După câteva zile încep să mă descurc. Scriu și la laptop. Fără el nu pot să exist. Altfel înnebunesc gândurile. Aștept cu ardoare operația la celălalt ochi. Vreau să scap de povara privirii prin dioptrii diferite.
După o săptămână mă prezint. Nu am emoții. Sunt liniștită. Aceleași ritualuri. Aceeași doctoriță anestezistă. Mă cunoaște. Și parcă nici injecția nu mă doare. Are răbdare cu mine. Ultima dată le-am oferit cărți. Știau că sunt scriitoare.
O altă melodie. Se pare că medicul le are salvate. Îl aud cum comentează că aceasta nu-i place. Vrea altădată să caute altceva. Era un ritm mai rapid. Și mâna medicului dansa… Dansa cu aparatul în mână. Ei, nici chiar așa. Îmi închipuiam eu. Dar a fost benefică melodia. Nici o durere nu am simțit. Nici injecția făcută la urmă… Îmi venea să le zic… Să-i întreb dacă mai au mult. Deja terminaseră. Mi-au pus pansamentul la ochi. M-au dat jos. Cu celălalt i-am privit. Am făcut o plecăciune. Toți erau fericiți. Mi-am ținut chiar și un discurs. L-am spus din suflet. Și dacă aveam pălărie o lăsam jos.
Mulțumesc. Mulțumesc, domnule doctor! Mulțumesc întregii echipe. N-am să uit că un șir de coincidențe m-au adus la această clinică. AMA OPTIMEX.
Am cartea de vizită a medicului. De-aceea acum eu am scris despre mâinile care vindecă. Să știe lumea. Să aibă încredere.
Astăzi chiar sunt fericită. Am văzut lumina și cu celălalt ochi.

La Buzău, eu mă îmbolnăveam de covid… A intrat covidul în spital și în oameni, masiv. Ți-e teamă. Dar cel mai mult ți-e teamă de testele lor…

Paulina Georgescu

5/51 rating

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*Declar ca am peste 16 ani, am citit Politica de confidentialitate si sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate in vederea publicarii comentariului meu.